Pe durata celei de-a doua jumătăţi a mileniului I p. Chr., dar şi în perioadele de dinainte şi în cele care au urmat, teritoriului nord-vestic al României, remarcabil prin varietatea condiţiilor geografice, i-a revenit un rol aparte, tocmai datorită faptului că îndeplinea rolul unui spaţiu de tranziţie între Carpaţii nordici şi bazinul transilvănean. Astfel, tocmai cu referire la zona corespunzătoare actualului judeţ Satu Mare, o întreagă serie de descoperiri arheologice indică importanţa prioritară a văii râului Crasna, ca principală cale de acces dinspre nord/nord-vest spre Transilvania propriu-zisă.
În general, termenul de „epocă a migraţiilor” este unul convenţional, atâta vreme cât bulversările generate de mişcarea unor populaţii sosite dinspre răsărit sau nord pot fi înţelese ca fenomene de scurtă durată, urmate de perioade caracterizate prin stabilitate politică şi economică. Astfel, după destrămarea regatului hunic la mijlocul secolului al V-lea dar, efectiv începând cu ultima treime a acestui veac, factorul de putere în partea răsăriteană a bazinului carpatic îl reprezenta regatul gepid, adeseori aliat Imperiului Roman târziu. Intervenţia avarilor (567/568), populaţie războinică sosită din Orient, a pus capăt dominaţiei gepide, dar grupuri însemnate de germanici târzii ori chiar romanici vor continua să locuiască în interiorul Khaganatului Avar, îndeplinind sarcini militare şi mai ales economice. Deşi nu este exclus ca fenomenul să se fi produs încă pe durata primei jumătăţi a secolului al VI-lea, cu siguranţă, în a doua jumătate a veacului, grupuri însemnate de slavi sosiţi dinspre nord-est au început să colonizeze cu acordul avarilor teritoriile joase din nord-vestul României. Spre sfârşitul secolului al VIII-lea, Khaganatul Avar, deja un mediu mixt din punct de vedere etnic, în care slavilor le revenea un rol important, a fost distrus de către Imperiul Carolingian, aflat în plină expansiune.
Datorită lipsei informaţiilor literare, devine cât se poate de dificilă încercarea arheologiei de a determina configuraţia etnică a spaţiului nord-vestic al României pe durata ultimelor două-trei secole ale mileniului I. Spre sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul veacului următor, conform informaţiilor furnizate de Anonymus – cronică mult ulterioară evenimentelor relatate, contestată de unii şi acceptată de alţi specialişti – teritoriul actualului judeţ Satu Mare, axat pe cursul mijlociu-inferior al Someşului, ar fi aparţinut voievodatului româno-slav condus de către Menumorut, ilustrând, aşadar, etapa finală a procesului istoric care a dus la asimilarea slavilor de către o populaţie latinofonă. În orice caz, perioada corespunzătoare celei de-a doua jumătăţi a „întunecatului” mileniu I poate fi definită tocmai prin evoluţia graduală a ansamblului structurilor societăţii spre feudalism, respectiv societatea medievală propriu-zisă. Termenul de „epocă medievală timpurie” corespunde din plin acestui fenomen, discutabilă rămâne fixarea cronologică a perioadei de la o zonă la alta. Cel puţin în cazul teritoriului nord-vestic al României, există argumente pentru a data etapa de început pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al VII-lea, încheindu-se odată cu includerea acestui spaţiu în regatul maghiar timpuriu.
Interesul faţă de vestigiile din epoca migraţiilor şi din cea medievală timpurie a început să se manifeste abia în perioada următoare celui de-al doilea război mondial, în rest fiind vorba doar despre semnalarea unor descoperiri întâmplătoare. Abia pe parcursul anilor 1960 a fost delimitat un orizont corespunzător secolelor al V-lea şi al VI-lea, ilustrat şi prin descoperiri din judeţul Satu Mare, atâtea câte erau cunoscute la acea dată (Sanislău, Berea, Dindeşti). Pe baza informaţiilor şi a materialelor adunate de un pasionat arheolog amator, preotul reformat Gyula Kovács din Berea, au fost organizate succesiv, între anii 1962–1965, săpături sistematice în mai multe puncte din hotarul localităţilor Ciumeşti, Berea şi Foeni, la care au participat specialişti de la Institutele de Arheologie din Bucureşti, Cluj Napoca şi de la Muzeul Regional Maramureş, cel din urmă având atunci şi autoritate administrativă asupra teritoriului actualului judeţ Satu Mare. Au urmat apoi sondaje într-o aşezare medievală timpurie de la Culciu Mare (1966–1967), susţinute de Institutul de Arheologie din Cluj Napoca.
Abia pe parcursul anilor 1970 au fost intensificate cercetările la suprafaţa solului, fiind identificate mai multe aşezări medievale timpurii, cum sunt cele de la Acâş, Baba Novac, Căpleni, Dorolţ, Lazuri, Livada, Săcăşeni, Tiream, urmate de începutul cercetărilor sistematice în siturile din Lazuri, localitate aflată în imediata vecinătate a oraşului Satu Mare. Alte aşezări medievale timpurii au fost identificate şi sondate în deceniul următor (Carei, Cămin, Sanislău), de remarcat fiind şi mormintele slave timpurii de incineraţie, descoperite la Pişcolt–Nisipărie. În 1993, prin colaborarea dintre Muzeul Judeţean Satu Mare şi Institutul de Arheologie şi Istoria Artei din Cluj Napoca (Academia Română) a fost reluată investigarea aşezărilor din Lazuri–Lubi tag, unul dintre cele mai importante situri arheologice din judeţul Satu Mare, în continuare, alte descoperiri însemnate fiind datorate cercetărilor arheologice preventive susţinute de arheologii muzeului sătmărean.
Gepizii (germani răsăriteni, înrudiţi cu goţii) au ajuns în zona Tisei Superioare cel târziu spre sfârşitul secolului al III-lea p. Chr., devenind apoi principalii aliaţi ai hunilor, din mâinile cărora vor prelua controlul politic asupra părţii răsăritene a bazinului carpatic. Pentru perioada 480–567/568, „graniţa” nord-estică a regatului gepid poate fi delimitată tocmai pe teritoriul actualului judeţ Satu Mare, la sud de cursul mijlociu al Crasnei, până la marginea sudică a fostei mlaştini Ecedea, în zona oraşului Carei de astăzi. Nici spre cursul inferior al Someşului şi nici în direcţia segmentului mijlociu al acestui râu nu există descoperiri care pot fi legate de o prezenţă gepidă, mai mult, datele de până acum indică faptul că spre est nu a fost locuită nici zona mai înaltă care începe la est de cursul râului Ier.
Din ultima treime a secolului al V-lea, încep să se constituie aşa-numitele „cimitire cu morminte în şiruri”, adică, asemenea cimitirelor de astăzi, mormintele erau aranjate în şiruri paralele, defuncţii înhumaţi, fiind aşezaţi pe direcţia vest (capul) – est. În zonă, este cunoscut deocamdată doar cimitirul de la Valea lui Mihai (jud. Bihor) însă, extrem de interesantă este necropola (din păcate, sumar cercetată, doar câteva morminte) de la Căpleni (Carei)–Kozard, care pare să înceapă deja spre etapa finală a regatului gepid, înmormântările continuând şi în epoca avară timpurie. Mult mai bine sunt cunoscute pe teritoriul judeţului Satu Mare aşezările din această vreme, chiar dacă nici una dintre acestea nu a fost investigată într-o măsură mai mare (Berea, Carei, Ciumeşti, Sanislău). Locuinţele erau mai mult sau mai puţin adâncite în pământ, de formă dreptunghiulară sau aproape pătrată, cu stâlpi care susţineau structura de lemn a pereţilor şi a acoperişului, cel din urmă din paie sau stuf. Uneori sunt prezente vetre în interiorul lor, alteori lipseşte orice instalaţie pentru foc, de aceea este mai probabil ca, în cazul celor din urmă, să avem de-a face cu diverse anexe gospodăreşti. Prin întregul aspect, aceste aşezări şi locuinţe îşi găsesc analogii în mediul aşezărilor contemporane de pe Tisa mijlocie sau din Transilvania şi, în general, în mediul rural germanic ori romano-germanic al vremii.
Printre diversele categorii de vestigii, ceramica este cea mai numeroasă şi, adeseori, cea mai importantă pentru analiza ştiinţifică. Pentru bucătărie erau utilizate oale modelate la roata rapidă, făcute din pastă amestecată cu nisip şi microprundiş (rezistentă la foc), cu origini în ceramica romană provincială, dar şi cu mâna, iar pentru servirea mesei şi păstrarea proviziilor diversele recipiente erau lucrate mai ales din pastă fină, în special de culoare cenuşie sau negricioasă, adeseori decorate cu diverse motive ştampilate în pasta nearsă. Dacă inventarul mormintelor de bărbaţi dovedeşte caracterul războinic al elitei (coifuri, scuturi, spade, cuţite lungi, săgeţi), în cele de femei apar materiale care ilustrează şi specificul economic al unei lumi sedentare (fusaiole, seceri, foarfece pentru tuns oile ş.a.).
După o scurtă perioadă de şedere în zona Dunării de Jos, neamul războinic al avarilor (până în prima jumătate a secolului al VII-lea un pericol considerabil pentru Imperiul Bizantin timpuriu), înrudiţi cu populaţiile türce şi mongolice, a ajuns în interiorul bazinului carpatic, ocolind pe la nord Carpaţii. Sub controlul lor a ajuns inclusiv Transilvania. În nord-vestul României stăpânirea lor directă a fost exercitată doar asupra teritoriului jos, de câmpie mlăştinoasă, unde înainte se aflau gepizii. Cu circumspecţia cuvenită, ar putea fi admisă observaţia că pe parcursul epocii avare timpurii (cca. 567–670/680) teritoriul locuit de avari în nord-vestul României nu a depăşit spre nord şi nord-est bazinul mijlociu al râului Ier. O uşoară extindere a locuirii în aceste direcţii s-a produs, probabil, în epoca avară târzie, adică de la finele secolului al VII-lea şi pe parcursul secolului următor.
Prezenţa avarilor în nord-vestul României poate fi argumentată atât prin categorii de materiale vehiculate în mediul cultural avar (inclusiv arme specifice, ca săbii de tip răsăritean, vârfuri de săgeţi grele cu trei aripioare, dar şi scăriţe de fier pentru şa, acestea aduse de ei pentru întâia oară în Europa), dar mai ales prin particularităţile ritului şi ritualului funerar (inhumaţia). Aproape fără excepţie, aceste descoperiri au fost făcute întâmplător. În jud. Satu Mare se cunoaşte doar un mormânt mai timpuriu, descoperit la Ghenci (sec. VII), deoarece lipsesc cercetările sistematice în vreun cimitir, aspect ce explică faptul că până la ora actuală nu cunoaştem în măsură suficientă măcar una dintre necropolele semnalate în acest teritoriu. Nu sunt cunoscute aşezări care în mod sigur să poată fi puse pe seama avarilor timpurii, deşi existenţa lor trebuie presupusă, mai ales după începutul secolului al VII-lea, când a intervenit stabilizarea locuirii unei foste populaţii nomade, aşa cum ar putea să ilustreze şi o locuinţă adâncită, cercetată la Sanislău–Drumul spre Horea, sau ceramica lucrată cu mâna, descoperită la Berea–Grădina cu flori. În secolul al VIII-lea poate fi datat un mormânt avar descoperit la Dindeşti, cu o limbă de curea turnată din bronz, cu decor specific mediului avar târziu, dar şi o altă descoperire produsă mai demult la Căuaş, databilă prin aceleaşi tipuri de piese.
Datorită cercetărilor din ultimele două decenii, mult mai multe lucruri se cunosc astăzi despre cei mai vechi slavi ajunşi în zona Someşului mijlociu şi inferior, mai probabil imediat după 567, fără a exclude posibilitatea ca prezenţa lor, mai puţin intensă, să dateze încă de pe parcursul primei jumătăţi a secolului al VI-lea. Sosiţi dinspre nord-est, ei s-au aşezat la graniţa nord-estică a Khaganatului Avar ca federaţi ai avarilor, apoi, începând cu secolul al VII-lea, s-au infiltrat şi în interiorul Transilvaniei. Cele mai ilustrative sunt cercetările din întinsa aşezare din Lazuri–Lubi tag, dar şi din cimitirul de la Pişcolt–Lutărie. Tocmai de aceea a fost propus mediului de specialitate, pentru a defini acest fenomen (a doua jumătate a secolului al VI-lea şi prima treime a secolului al VII-lea), termenul de „orizont Lazuri–Pişcolt”.
Slavii timpurii au fost purtătorii unei culturi materiale remarcabilă prin simplitate. Spre exemplu, la început au cunoscut doar ceramica lucrată cu mâna, neornamentată. Practicau agricultura şi creşterea animalelor, dar şi meşteşugurile, cu precădere prelucrarea fierului. Ca urmare a migraţiei lor spre sud şi sud-vest au colonizat un spaţiu foarte întins, iar consecinţa contactelor cu mediile culturale mai evoluate a fost aceea că civilizaţia lor a evoluat rapid. Locuinţele erau mai mult sau mai puţin adâncite în pământ, de obicei de formă aproape pătrată, cu pereţi construiţi din bârne de lemn suprapuse la orizontală şi cu stâlpi care consolidau la verticală întreaga construcţie. Instalaţia de foc specifică era cuptorul, construit din piatră sau, acolo unde acest material nu exista (cazul aşezărilor din Lazuri, Acâş sau Culciu Mare), ele erau scobite într-un bloc de lut cruţat într-un colţ al locuinţei. În ce priveşte cuptoarele de lut, se găsesc numeroşi vălătuci confecţionaţi din lut ars, uneori de mari dimensiuni, utilizaţi mai ales pentru a acumula căldura degajată de cuptor. Foarte interesante sunt aşa-numitele „pâinişoare de lut”, adeseori decorate cu diverse semne, inclusiv cruciforme şi care indică practici magico-religioase, legate de simbolistica pâinii propriu-zisă.
Ceramica era lucrată cu mâna, în general nedecorată, fiind confecţionate oale şi vase de provizii, însă este de presupus că o parte consistentă a veselei era prelucrată din lemn, aceste piese nefiind păstrate în pământ (slavii erau vestiţi în acea vreme pentru prelucrarea lemnului). Activităţile metalurgice sunt sugerate prin descoperirea tiparelor pentru confecţionat podoabe de bronz sau argint, a creuzetelor şi a lingurilor de lut pentru turnarea metalului, materiale descoperite şi în aşezarea de la Lazuri.
Până foarte târziu, sub influenţa mediului avar ori, pe măsura creştinării, slavii au practicat incineraţia, resturile funerare fiind depuse în urne sau direct în gropi de mici dimensiuni şi puţin adânci. Mormintele slave timpurii descoperite printre cele celtice la Pişcolt–Nisipărie ilustrează sugestiv această practică funerară, mai ales că analizele antropologice repetate confirmă faptul că într-o urnă găsită aici se aflau oasele calcinate ale unui bărbat şi ale unei femei. Sursele literare fac precizarea în legătură cu obiceiul slavilor de a fi sacrificată văduva la moartea soţului, mai ales în cazul reprezentanţilor elitei sociale.
O descoperire mai recentă, anume o locuinţă cercetată la Acâş, identică prin caracteristici şi inventar celor din Lazuri sau Culciu Mare, indică cât se poate de clar avansul slavilor timpurii în direcţia Podişului Transilvaniei, pe culoarul Crasnei, mai ales că din zona oraşului Zalău şi din vecinătatea acestuia sunt cunoscute mai multe aşezări de acest fel şi chiar o necropolă de incineraţie. Pe parcursul secolului al VII-lea, alte grupuri de slavi, deja purtători ai unei culturi materiale mai evoluate au înaintat spre sud, ocupând chiar zone mai înalte, precum Depresiunea Maramureş sau, în judeţul Satu Mare, microregiunea Turului, de aici fiind cunoscută o aşezare cercetată mai demult la Turulung-Vii.
Deşi, de la o zonă la alta se păstrează anumite particularităţi, începând cu a doua jumătate a secolului al VII-lea, mediul arheologic începe să evolueze în întreg bazinul carpatic sub semnul uniformizării. Cel mai bun exemplu este ilustrat prin ceramică, modelată la roata înceată (acţionată cu mâna) şi decorată cu benzi de linii paralele, vălurite sau drepte, un veritabil simbol al epocii medievale timpurii pe un spaţiu foarte întins.
Din judeţul Satu Mare, bine cunoscută este locuirea medievală timpurie din Lazuri–Lubi tag (aşezare care o suprapune pe cea din secolulele al VI-lea şi al VII-lea), cu punctul de greutate în secolul al VIII-lea. Surprinzător, seria vestigiilor cunoscute de aici aduce elemente inedite, oarecum neobişnuite acestui orizont cronologic aşa cum este el cunoscut în interiorul Bazinului Carpatic. Înainte de toate, este vorba despre preponderenţa ceramicii de foarte bună calitate, modelată la roata rapidă şi destinată bucătăriei, care păstrează specificul olăriei antice târzii, asociată celei lucrate cu mâna şi, fapt curios, mai puţină ceramică modelată la roata înceată. Pe de altă parte, extensia la orizontală a complexelor arheologice indică faptul că existau locuinţe (adâncite în sol, având cuptoare de piatră sau vetre) înconjurate de diverse construcţii anexe, cu funcţii gospodăreşti şi spaţii libere în jur, probabil teren cultivabil, situaţie ce indică o topografie internă a aşezării şi un model social-economic axat pe gospodării familiale, mai puţin obişnuit pentru această vreme. Un cercel de bronz, cu corpul semilunar şi cu pandantiv stelat, aparţine unei serii de piese similare care pot fi datate cel târziu spre începutul secolul al IX-lea.
Interpretarea acestei situaţii nu este deloc simplă, atâta timp cât cercetarea perioadei rămâne lacunară în raport cu spaţiile învecinate. A fost emisă ipoteza că am putea avea de-a face cu intervenţia unor comunităţi din interiorul Transilvaniei, dar nu poate fi exclusă nici posibilitatea colonizării unui grup de populaţie din partea sud-vestică a bazinului, iniţiativă asumată de către avari în împrejurările create de războaiele cu francii.
În general, interpretările mediului românesc de specialitate în raport cu evoluţia teritoriului nord-vestic al României, pe durata celei de-a doua jumătăţi a mileniului I, au avut în vedere continuitatea unei populaţii romanizate/daco-romani (deşi zona s-a aflat în afara provinciei Dacia), adică înaintaşii vechii populaţii româneşti locale, care până prin secolele al VIII-lea şi al IX-lea asimilase fondul slav. Adeseori cercetarea arheologică întâmpină obstacole de fond şi metodă în încercarea de a delimita etnicul vechilor populaţii, iar spaţiul nord-vestic al României nu poate face excepţie în această privinţă. Cu siguranţă, intensificarea cercetărilor arheologice şi susţinerea unor analize şi interpretări fundamentate ştiinţific vor genera progresul cunoştinţelor şi în această direcţie.